header-r-3.jpg
05.jpg

URSUL

Portret pe scurt

 

Portret

Name: URSUL BRUN / Eurasian Brown Bear (Ursus arctos arctos)

 

Aspect: Urșii bruni au o înălțime la greabăn de 90 până la 150 cm și ajung la o greutate între 80 și 270 kg. Ursul brun are o blană deasă și lungă, de culoare maro-gălbui sau maro-roșcat, uneori mai întunecată, aproape neagră.

 

Urme: Cele patru membre lasă urme precum cele din imagine. Urșii sunt în stare să se așeze pe picioarele din spate, pentru a avea o perspectivă mai bună. Este însă o poziție pe care o adoptă rareori.

 

 

Denumire:

Masculul = urs

Femela = ursoaică

 

Comportament

Urșii bruni trăiesc solitari. Ei tolerează însă pe teritoriul lor alte animale congenere de ambele sexe. Spre deosebire de râși și lupi, nu sunt teritoriali. Arealul în care se deplasează ajunge de la circa 50 până la 1500 km², masculii acoperind în mod evident un teritoriu mai mare.

De regulă, urșii se împerechează cu mai mai mulți parteneri. Puii rămân timp de 2 ½ până la 4 ani alături de mamă, iar o nouă împerechere are loc abia după plecarea acestora. Puii se nasc în perioada de hibernare și sunt foarte mici la naștere (200-700 g). Beau laptele foarte nutritiv de la mamă și cresc foarte repede. Primăvara când își părăsesc bârlogul, arată deja ca niște ursuleți.

Când vine iarna, urșii se retrag într-un bârlog pentru a hiberna. Bârlogul este săpat în cavități naturale, de ex. sub stânci sau direct în pământ. Hibernarea reprezintă o adaptare la deficitul de hrană din anotimpul rece. Activitatea inimii și a plămânilor se reduce, temperatura corpului scade, iar ursul depinde direct de stratul de grăsime pe care l-a acumulat la finalul toamnei.

Hrana

Urșii bruni europeni se hrănesc preponderent cu plante și leșuri primăvara și cu fructe, nuci, miere și insecte toamna. Spre deosebire de urșii din America de Nord, cei europeni vânează și pescuiesc foarte rar. În perioada de hibernare, nu consumă nici apă și nici hrană.

 

Urșii și omul

Animalele domestice care pășunează/albinele

La fel ca lupii, urșii vânează și ei animale domestice care pășunează, atunci când acestea nu sunt păzite suficient. Riscul unui atac al urșilor asupra animalelor domestice poate fi redus prin aceleași măsuri ca și în cazul lupilor:

  • împrejmuirea suprafețelor de pășunat (garduri sau plase)
  • păstoritul de către oameni
  • închiderea animalelor în grajduri în timpul nopții
  • folosirea câinilor de turmă
  • alungarea prădătorilor cu panglici care flutură sau lumină (pe termen scurt)

Orice copil știe că urșilor le place mierea! Atunci când urșii găsesc stupi de albine, prăduiesc mierea și lasă în urmă stupii distruși. Aceste ”jafuri” pot fi însă evitate prin utilizarea gardurilor electrice.

 

Câinii

În zonele în care trăiesc urși, câinii trebuie duși de lesă. Un câine liber poate fi perceput de urs drept o amenințare și îl poate provoca. În cazul în care câinele caută apoi protecție la oameni, se poate ajunge la situații critice.

 

Animalele sălbatice

Urșii bruni europeni se hrănesc preponderent cu plante și leșuri primăvara și cu fructe, nuci, miere și insecte toamna. Spre deosebire de urșii din America de Nord, cei europeni vânează și pescuiesc foarte rar. Motiv pentru care în această privință există puține controverse în materie de urși și vânătoare. Cu toate acestea, în zonele cu urși, vânătorii ar trebui să își adapteze strategiile de vânătoare.

Animalele împușcate pot fi considerate de urși drept hrană și apărate. Nu se recomandă căutarea animalelor împușcate pe întuneric și fără câine. Câinii pot indica mai rapid prezența urșilor. Goana animalelor nu ar trebui să aibă loc în apropierea așezărilor omenești sau a drumurilor.

 

Pericol
Cu toate că urșii mai degrabă evită oamenii, prezența permanentă a resturilor de alimente în apropierea așezărilor omenești sau a campingurilor devine o sursă de hrană pentru urșii bruni, astfel încât aceștia se obișnuiesc cu oamenii ca sursă de hrană. În Europa, numeroase întâlniri cu urși au loc în zone turistice sau în așezările montane, unde resturile de alimente nu se adună sau nu se încuie. 

Urșii care manifestă această obișnuință față de surse de hrană rămase de la oameni și care produc tot mai multe contacte de proximitate sunt relocați în Europa în zone mai puțin populate de oameni sau duși în rezervații de vânat.  În cazul în care acești urși încep să aibă un comportament deviant, pot fi și omorâți, ca ultimă soluție.

Cu toate acestea: întâlnirile directe cu vătămări corporale sau consecințe letale între urși bruni și oameni sunt rare în Europa.

Cum mă comport corect?

Un comportament potrivit și un bun management, respectiv o monitorizare a animalelor sălbatice joacă un rol important. În principiu, este important să  învățam  copiii cum să se comporte cu animalele sălbatice. Copiii mici ar trebui întotdeauna supravegheați atunci când sunt în pădure.

 

Comportamentul general în zone cu animale de pradă pe scurt:

  • Faceți zgomote!
  • Respectați arealul animalelor, nu deranjați animalele.
  • Rămâneți pe poteci.
  • Nu lăsați în urmă alimente sau gunoaie.
  • Țineți câinii în lesă!

 

Comportamentul în cazul unei întâlniri reale cu un urs

Rămâneți calm; nu fugiți, ci mergeți încet cu spatele, continuând să observați animalul. Când un urs se ridică în două labe, acest lucru nu reprezintă încă un gest de amenințare. Animalul se ridică în poziție verticală pentru a avea o perspectivă mai bună asupra situației. Încercați să păstrați o distanță cât mai mare. Evitați orice formă de amenințare, nu aruncați cu obiecte și nu țipați.

Evitați să vă apropiați de pui, deoarece de cele mai multe ori ursoaica nu este departe. În cazul în care un urs s-ar apropia de dumneavoastră sau chiar v-ar ataca, adoptați o postură de apărare. Întindeți-vă pe burtă, cu mâinile pe ceafă și rămâneți nemișcat. Așteptați până când ursul s-a îndepărtat cu adevărat.

 

 

Monitorizare și conservare

În prezent, în Europa trăiesc aproximativ 17.000 de urși. Aceștia populează zonele din vestul Spaniei până în estul României. Cei mai mulți urși trăiesc în Carpați (număr estimat: 7000 de animale), însă există controverse cu privire la exactitatea metodelor locale de monitorizare. În numeroase țări europene, ursul este considerată a fi o specie dispărută (de ex. în Germania). În Austria, urșii aduși  să repopuleze anumite zone au dispărut din nou. Obiectivul monitorizării este furnizarea unor date actuale și de încredere despre starea populațiilor de urși și despre conflictele cu oamenii. Metodele de monitorizare cuprind: analize genetice, telemetria, trapping cu camera foto, observarea ursoaicelor cu pui, colectarea unor elemente ale prezenței (excremente, observări vizuale, urme de gheare, urme), autopsia animalelor moarte

 

Se spune că prezența urșilor într-un ecosistem forestier indică o stare de sănătate a pădurii și este un indicator pentru mărimea și bogăția de ierburi, fructe de pădure și ciuperci a pădurii. Ursul brun joacă un rol important în împrăștierea semințelor de fructe și a hifelor de ciuperci, iar cercetătorii studiază aportul acestei specii la crearea resurselor și habitatelor pentru alte specii. Prezența sa ar putea, drept urmare, ameliora condițiile pentru diversitatea de specii.
Conform Convenției de la Berna privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa (1979) și a Directivei UE privind conservarea habitatelor (1992), urșii sunt în Europa o specie protejată. În urma măsurilor de protecție, în ultimii zece ani, populațiile de urși au rămas stabile în cele mai multe regiuni. Cu toate acestea, urșii sunt o specie periclitate din cauza pierderii progresive a habitatului și a vânătorii ilegale. Fragmentarea tot mai mare a habitatelor naturale și dezvoltarea rurală și urbană galopantă produce tot mai multe contacte între urși și oameni, care pot reduce toleranța față de urși (vezi și Urșii și omul).

 

Directiva privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică (Directiva 92/43/CEE), în care este inclus și ursul brun, urmărește obiectivul de a atinge și menține o stare de conservare mai favorabilă pentru toate speciile indigene și amenințate și pentru habitatele acestora.

Starea de conservare a unei specii într-o regiune biogeografică se consideră a fi „favorabilă“, atunci când

  • pe bază datelor cu privire la dinamica populației respectivei specii, se poate presupune că specia formează un element viabil al habitatului natural din care face parte și că va fi un astfel de element și pe termen lung și 
  • că teritoriul natural de răspândire a speciei nu se reduce și nici nu se va reduce în viitorul apropiat și
  • că există un habitat suficient de mare și va exista probabil și în continuare, pentru a asigura supraviețuirea pe termen lung a populațiilor respectivelor specii (Directiva privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică, art. 1 i).