header-r-1.jpg
04.jpg

LINXUL

Portret pe scurt

 

Portret

Nume: RÂSUL / Eurasian Lynx (Lynx lynx)

 

Aspect: Râsul are o lungime a corpului de 80-100 cm (rareori ajunge până la 130 cm). Coada are o lungime de numai 11-26 cm. Înălțimea la umeri este de 60 cm, iar greutatea este de cca 25 kg. Blana sa este groasă și moale, iar culoarea variază în funcție de vârstă, anotimp și individ. De regulă, este maro-roșcată cu multe puncte. Blana poate fi însă și gri închis în zona capului, cefei și pe spate, în timp ce pe burtă poate fi albicioasă. Râsul este un animal activ noaptea. Vederea sa este foarte bună chiar și pe întuneric.

 

Urme: Atunci când aleargă, râșii își retrag ghearele, astfel încât urmele de labe nu prezintă amprente de gheare. Mersul lor normal este pasul. La fel ca și lupii, așaza labele din spate în urmele făcute de labele anterioare.

Denumire
Mascul de râs

Femelă de râs

 

Comportament

Râșii trăiesc solitari, arealurile masculilor și femelelor suprapunându-se. Arealul în care trăiesc ajunge de la circa 50 până la 400 km², masculii ocupând în mod evident un teritoriu mai mare. Arealul este marcat cu urme proaspete de urină, efectul asupra altor exemplare din aceeași specie fiind de respingere și doar în perioada de împerechere de atracție.

Femelele cresc puii singure. Puii părăsesc arealul la vârsta de 10 - 12 luni.

Hrana

Râsul este un animal care vânează stând la pândă. Este specializat să pândească și să folosească scurte sprinturi pentru a prinde prada. Mișcările râsului sunt rapide și silențioase, ceea ce îl ajută să atace prada pe neașteptate. Din picioare, râsul poate sări până la 4-6m în orice direcție. În Europa, râsul se hrănește în special cu animale sălbatice de talie medie, precum căprioara, capra neagră și muflonul. Pradă îi pot cădea însă și mici mamifere și păsări. Râsul aude un șoarece de la 60 de metri distanță.

  • Râsul este deseori un simbol al sălbăticiei și al naturii virgine. În același timp, proiectele de repopulare a unor zone cu râși au trezit în rândul fermierilor și vânătorilor deopotrivă temeri în ceea ce privește efectele asupra creșterii animalelor domestice care pășunează și a vânătorii tradiționale. Pentru mai multe informații, vezi Râșii și omul.

 

Râșii și omul

Animalele domestice care pășunează

Datorită specializării pe o pradă de talie medie, râșii nu reprezintă un pericol real pentru creșterea cailor și a vitelor. În zonele populate de râși, pot exista însă prejudicii în rândul oilor și caprelor, cât și al animalelor de crescătorie. Experiența arată însă că prejudiciile previzibile cauzate de râși în rândul animalelor care pășunează sunt mai degrabă moderate comparativ cu prejudiciile cauzate de alte animale mari de pradă. În plus, datorită condițiilor locale, acestea pot fi anticipate cu ușurință (Kaphegyi și Dees, 2010).

Numeroase țări sprijină măsurile de protecție preventive pentru pășuni sau plătesc plăți compensatorii pentru pagubele cauzate de râși. Formele adaptate de creștere a animalelor domestice reprezintă însă cea mai bună măsură de protecție. Promițătoare sunt măsurile de protecție ce folosesc garduri electrice și zonele de pășunat din apropierea așezărilor omenești sau peste linia pădurilor. Câinii de turmă sunt de asemenea un instrument util împotriva atacurilor râșilor. Cu ghearele lor ascuțite, râșii pot sări foarte ușor peste stâlpi de lemn; stâlpii metalici s-au dovedit a fi foarte utili.

 

Câinii

În zonele populate de râși, câinii pot umbla și neținuți în lesă, respectându-se însă legislația forestieră aplicabilă. În orice caz, în pădure câinii ar trebui în general să rămână sub supravegherea oamenilor. O femelă râs care își apără puii poate bineînțeles deveni periculoasă și pentru un câine. De asemenea, râșii își vor apăra prada de un posibil concurent, cum este un câine, cu lovituri de labă.

 

Animalele sălbatice

În Europa, principala pradă a râșilor sunt căprioarele. Râșii circulă pe un teritoriu extins, plăcându-le însă să petreacă mai mult timp în regiunile cu o densitate mai mare a prăzii. Acest lucru poate produce conflicte mai ales în cazul hrănitoarelor pentru animale sălbatice pentru perioada de iarnă sau al arealurilor de vânătoare ale oamenilor. Pentru a crește toleranța față de animale, câteva inițiative din diferite regiuni, de ex. în Bavaria, au introdus premii pentru raportarea de către localnici a animalele sălbatice omorâte de râși. Pentru raportarea unor astfel de cazuri, arendașul teritoriului de vânătoare primește o compensație. În același timp, datele valoroase pot fi folosite în scopuri științifice.

 

Pericole

Nu au fost documentate atacuri letale ale râșilor asupra oamenilor. Puținele cazuri documentate de vătămări corporale provocate de râși au apărut în situațiile în care râșii nu au avut posibilități de scăpare și/sau au fost provocați.

 

Monitorizare și conservare

Râșii trăiesc în prezent în 23 de țări europene. Numărul total estimat al râșilor eurasiatici este de circa 9000 de indivizi. În ultimul deceniu, cele mai multe populații au fost în general stabile, cu toate că cele mai multe populații reintroduse activ par a stagna la un număr relativ mic. Metodele de monitorizare a populațiilor de râși cuprind: analiza genetică, telemetria, căutarea urmelor  în zăpadă iarna, trappingul cu camera foto, capcanele de blană, colectarea unor elemente ale prezenței (excremente, observări vizuale, urme de gheare, urme), autopsia animalelor moarte.

 

Conform Convenției de la Berna privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa (1979) și a Directivei UE privind conservarea habitatelor (1992), râșii sunt în Europa o specie protejată. În Europa există regiuni în care râsul nu a dispărut niciodată și unde există efective constante (de ex. în peninsula Scandinavă, în Carpați și în Balcani). Unele țări în care râsul a dispărut, de ex. Germania, Austria, Franța, Italia și Elveția, au trecut prin proiecte de reintroducere a acestei specii, extinzând astfel aria de răspândire a râșilor. Între timp, în urma măsurilor de conservare, râsul a revenit din țările învecinate și în alte țări, precum Letonia, Bulgaria și Ungaria.

 

Directiva privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică (Directiva 92/43/CEE), în care este inclus și râsul, urmărește obiectivul de a atinge și menține o stare de conservare mai favorabilă pentru toate speciile indigene și amenințate și pentru habitatele acestora.

Starea de conservare a unei specii într-o regiune biogeografică se consideră a fi „favorabilă“, atunci când

 

  • pe bază datelor cu privire la dinamica populației respectivei specii, se poate presupune că specia formează un element viabil al habitatului natural din care face parte și că va fi un astfel de element și pe termen lung și 
  • că teritoriul natural de răspândire a speciei nu se reduce și nici nu se va reduce în viitorul apropiat și
  • că există un habitat suficient de mare și va exista probabil și în continuare, pentru a asigura supraviețuirea pe termen lung a populațiilor respectivelor specii (Directiva privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică, art. 1 i).