header-r-4.jpg
04.jpg

Lecția 3

Managementul animalelor sălbatice

Relația cu animalele sălbatice este o sarcină socio-economică complexă. Managementul animalelor sălbatice cuprinde astfel două domenii:

  • conservarea speciilor de animale
  • reducerea conflictelor.

În cazul unor măsuri reușite de protejare a speciilor, numărul indivizilor crește. Ceea ce poate conduce la un număr mai mare de întâlniri cu omul. La rândul ei, creșterea populației umane sporește de asemenea riscul întâlnirilor dintre oameni și animale.

 

Pentru managementul animalelor sălbatice, un factor este deosebit de important:

încrederea în autorități, instituții și ministere (Jochum 2013, Zajac 2012).

 

Reducerea conflictelor în cazul marilor prădători

Măsurile de reducere a conflictelor se împart în patru domenii (Johansson 2015):

 

  1. Educația

Două măsuri sunt considerate a fi foarte eficiente în ceea ce privește acceptanța față de animale de pradă mari: educația despre modul de viață și comportamentul lupilor, urșilor și râșilor, precum și evaluarea unui risc mai redus, de exemplu prin reguli de comportament sau prevenție. În primul rând ar trebui subliniate utilitatea și câștigul care rezultă pentru dezvoltarea rurală din existența animalelor sălbatice (Bruskotter și Wilson 2013, Slagle et al. 2013). Informațiile verbale au un efect mai bun decât cele prin media. Conform teoriilor de persuasiune, persoanele care transmit mai departe informații ar trebui să fie credibile, autentice și convingătoare.

Deseori, experiența joacă un rol important în ceea ce privește toleranța față de animalele sălbatice. Excursiile în habitatele cu animale sălbatice au o influență pozitivă asupra acceptanței. Pe de altă parte, întâlniri cu animale sălbatice nu se pot implementa. În această privință, pentru a evalua mai bine riscul asociat animalelor sălbatice pot însă fi de ajutor rapoartele despre experiențele din alte țări.

 

  1. Participarea

Implicarea populației și grupurilor de interese sporește încrederea în autorități. Se vorbește aici despre protecția animalelor sălbatice bazată pe comunitate (community based conservation). În cazul în care regiunea profită de pe urma animalelor sălbatice, de ex. prin subvenții, turism, imagine etc., aceste aspecte trebuie comunicate. Pentru numeroase țări, prezența urșilor și lupilor reprezintă o sursă a mândriei naționale, a tradiției culturale și un indicator al ecosistemelor bine conservate (Wilson 2016).

 

  1. Subvenții / compensații

Plățile compensatorii pentru un atac asupra animalelor domestice care pășunează sunt foarte ridicate și sunt considerate a fi măsuri pe termen scurt și limitate regional. În cazuri acute sunt însă deosebit de importante și stimulează acceptanța. Mai eficientă este prevenția daunelor prin subvenționarea, de exemplu, a gardurilor sau câinilor pentru protecția turmelor și cirezilor. Aceste măsuri contribuie în mare măsură la diminuarea prejudiciilor, ceea ce crește gradul de toleranță.

În cazul în care la nivel de management se pune accentul pe plățile compensatorii, protecția turmelor și cirezilor devine mai puțin urgentă, iar atacurile nu se reduc. Este însă important ca prevenția să devină normă socială, pentru a dezamorsa conflictele. Comunicarea interumană între locuitorii din mediul rural sprijină apoi eforturile instituțiilor de stat și campaniile educaționale (Sakuri 2013).

 

  1. Reglarea efectivelor

Reducerea conflictelor poate reprezenta o măsură directă pentru a regla populațiile de prădători. Omorârea animalelor cu comportament deviant poate crește gradul de acceptanță în rândul populației. Comunicarea și cunoștințele de specialitate joacă un rol important în acest context, astfel încât comportamentul unor animale deviante să nu fie transferat prin proiecție asupra întregii specii. O definiție exactă a ”comportamentului deviant” este importantă pentru a genera o bună înțelegere în toate grupurile de interese. În caz contrar, apărătorii drepturilor animalelor ar putea considera măsura drept nejustificată, iar opozanților li s-ar confirma fricile. Importantă este sublinierea faptului că este vorba despre animale individuale.

În general, reglarea efectivelor prin vânătoare nu are aproape nicio influență asupra prejudiciilor (Bautista 2017). Nu există dovezi concludente despre faptul că reglarea populațiilor de prădători prin vânătoare aduce cu sine o reducere a daunelor. Invers, o creștere a populației de prădători nu conduce întotdeauna la o reducere a efectivelor de bovine și ovine (Treves, Kapp & MacFarland 2010, Wielgus și Peebles 2014). Deoarece este vorba despre specii de animale nomade, măsurile de protecție a turmelor și cirezilor sunt indispensabile. Cu toate acestea, deseori se pornește intuitiv de la premisa că, de exemplu toleranța unor persoane cu atitudine negativă crește prin vânarea prădătorilor. Studiile au arătat însă faptul că introducerea cotelor de recoltă pentru anumite specii de animale de pradă nu crește neapărat toleranța oamenilor față de specia vânată (Treves, Naughton-Treves și Shelley 2013). Cu toate acestea, o ”protecție exagerată” din perspectiva celor vizați ar putea crește intoleranța, intensificând astfel uciderile ilegale (Bruskotter și Fulton, in press).

Printre măsurile de management directe se numără și alungarea prădătorilor, respectiv restabilirea distanței față de oameni, și hrănirile de distragere.  Efecte similare au și măsurile de relocare a animalelor de pradă. Dorința de relocare a unei specii de animale se arată în mentalitatea tip „not in my backyard“ a populației (Quinn 2009). Pe de altă parte, relocările sunt foarte costisitoare și nu conduc neapărat la reducerea pagubelor. Animalele mai tinere pot ocupa teritoriul devenit liber și, de regulă, sunt mai problematice decât animalele bătrâne (Quinn 2009).

Managementul animalelor de pradă mari ar trebui să combine inițiative pe termen scurt și pe termen lung, pentru a crește gradul de toleranță (Bhatacharjee și Parthasarathy 2014).